Cântece apropiate şi la capăt de lume, chiote neaoşe şi şoapte de nicăieri, ceva nou, ca sunetul însuşi, bocete vesele în lumina blajină a unui soare necunoscut.

“Maria cântă cu durere, cu astâmpărare şi cu linişte. Plin şi plutitor. Greşeşte limpede, se-ncurcă languros, erorile ei sunt stăpânite. Cântecele ei pot fi orice de la volute la linii frânte, de la strigăt la şoaptă. Şi chiar dacă vreodată au fost ale altora, încetează de-a mai fi – pentru că atunci când le cântă Maria, ele se preschimbă (…).

Cineva, cândva, spunea că să asculţi muzică înseamnă, de fapt, să asculţi ce se întâmplă în tine atunci când se-aude muzica. Într-un fel numai al ei, sublim, farmazoana asta tulburătoare, duioasă şi vicleană, face să se-ntâmple foarte multe. Maria nu cântă numai la chitara din braţe, cât mai ales la corzile noastre întinse. Şi le ciupeşte, şi le leagă, şi le-nnoadă, le deznoadă - atât, încât la sfârşit de vrajă, când aplauzele par numai nişte izbituri bruşte, despuiate, monotone, ai mai rămâne acolo unde te-a răpit numai puţin, încă puţin.”

(Anca-Maria Pănoiu, Agenda Liternet)