DE CE SĂ VĂD ACEST SPECTACOL?

De ce ACT? Pentru că acest spectacol este cu adevărat un act artistic complex – cu muzică live (fie că actorii se întrec care pe care în interpretarea instrumentelor, fie că se duelează vocal cu ajutorul melodiilor); cu pantomimă (spațiul scenic minimal este completat prin gesturi, mișcare și energia de care dau dovadă cei trei); sau cu bătălii de replici (de la simple cuvinte ce se ciocnesc unele cu altele până la replici celebre din melodii cunoscute).

De ce ORCHESTRA? Pentru că cei trei actori, unul mai virtuoz decât altul – virtuozitatea fiind și miza scenică a celor trei – demonstrează spectatorilor îndemânarea și talentul de care dau dovadă. În acest trio-duel comic, spectatorul nu poate să se decidă cine este „mai bun” sau „mai talentat”. 

De ce ACTORCHESTRA? Pentru că nu este doar teatru, pentru că nu este un concert, pentru că protagoniștii nu sunt doar actori sau doar interpreți, pentru că nu este doar o poveste pe muzică sau doar o muzică ce generează o poveste. Este un act artistic spectaculos cu actori-orchestră. 

CARE E POVESTEA? 

Trei actori-interpreți își dispută supremația pe scenă. Această controversă artistică naște povestea spectacolului, naște conflictul și răsturnările de situație, naște umorul acestei piese-concert.  Uneori sunt doi contra unul, alteori sunt fiecare pentru el și rar se ajută. Dar fac toate accestea cu umor și energie, pentru savoarea spectacolului și încântarea spectatorilor.

REGIZORUL, ACTORII, PIESA

Personajul lui Petre Ancuța cucerește publicul prin carisma și șarm, și tocmai din îcrederea exagerată de sine generează ridicol și comic. Florin Călbăjos crează un personaj sensibil, romantic, un exponent tipic al interpretului de muzică clasică, introvertit și visător. Ultimul din acest trio dinamic este interpretat de către Emilian Mârnea, fiind un personaj ancorat în contemporan, în muzica disco sau rock, ca și cum ar reprezenta ritmul și ritmica grupului.

Tânărul regizor Horia Suru reușește să pună în scenă acest teatru-muzical fără exagerări sau fără să pună accentul pe actul artistic în sine, ci pe comicul situației și să construiască situații care să îi pună în valoare pe cei trei protagoniști. Spectacolul lasă impresia unei curse energice de 100 metri garduri – în care nu există nici un câștigător sau pierzător, în care publicul devine complice cu ceea ce se întâmplă pe scenă.

Este o adevărată plăcere să mai existe un astfel de spectacol și publicul să se poată bucura de el.