La această ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), o expoziţie va fi dedicată personalităţii actorului Marcel Iureş - „ATITUDINI“, la Kube Musette. Şi o altă expoziţie, chiar Teatrului ACT, la cei 18 ani pe care îi împlineşte.

Andrei Crăciun: Domnule Iureș, ce ar trebui să știe spectatorii despre Festivalul Național de Teatru?

Marcel Iureş: Baza unui Festival nu e cuvântul național. E cuvântul teatru. Și să nu credeți că o spun din cauză că eu (n.r. – Teatrul ACT, teatru independent) nu sunt de stat. Strângerea asta la un loc poartă numele de Național pentru că se întâmplă pe pământul ăsta. Ideea de artist depășește însă granițele naționale. E o întâlnire de drag și de făcut daruri.

Reciproc.

Da. Publicul face cel mai important dar dând atenție, venind, bucurându-se, mărturisind. Și pentru ce? Știți cum zice Hamlet? Când se enervează că actorul care îl joacă pe Priam plânge de-adevăratelea moartea Hecubei… El spune: și pentru ce? Pentru nimic? Pentru Hecuba! Păi, ce e Hecuba pentru el și ce îi e el Hecubei, de-o poate plânge așa?

MARCEL IUREȘ ȘI CAZUL HAMLET 

Știe publicul ce plânge și de ce.

Vorbim de Hamlet care este actorul propriei sale vieți în piesa scrisă de Shakespeare acum nu știu câte sute de ani… Și noi o jucăm acum. Vreți să judecăm asta? Asta e viața. Cazul Hamlet e și în Serbia, e și în Uganda, e și în Guadelupe, e și în Bolivia. E internațional, e universal, e peste tot.

Vă place cum se reconfigurează lumea? Sunt, totuși, tot mai puține granițe între noi. Devenim o Internațională, un sat global.

Lumea nu a avut granițe. Asta e o invenție a bărbaților. Când erau femeile la putere, lumea nu avea granițe. Avea vetre, e adevărat. E o propunere: trebuie să ne dăm pe mâna femeilor și o să fie bine.

N-are cum să nu fie.

Femeile ne iubesc și când suntem tâmpiți, și când suntem bogați, și când suntem săraci, și când suntem deștepți, și când suntem scriitori, și când suntem ologi, și când suntem chiori. Ne iubesc.

Ne iubesc și atunci când suntem morți.

Uneori, mai ales atunci. Nu e o glumă. Pentru că este mai uşor.

MARCEL IUREȘ ȘI REFUZUL DE A TRĂI ÎNTR-UN IARMAROC

Deci, ce este FNT?

FNT este cea mai mare sărbătoare a teatrului românesc.

Vreți să facem o retrospectivă a prezenței Teatrului Act în Festival?

O retrospectivă? Cu excepția unui an sau poate că a doi ani, am fost mereu parte în acest Festival. Am fost mereu prezenți, lucru care ne-a onorat foarte tare. Nu e puțin lucru să fii invitat de fiecare dată la așa o sărbătoare, nu?

Și anul acesta este prezent cu „Apă de mină”. Ce e special la acest spectacol?

Spectacolul ăsta se joacă de ceva vreme aici și are un public al lui. A fost pus cu un gând, actorii au dăruit tot ca să facă acest spectacol, el a întâmpinat multe greutăți, așa a fost destinul lui.

Spectacolele au destin, la fel ca oamenii.

Exact. Unele mai luminoase, altele mai puțin – se întâmplă mai greu, mai ușor.

Dar iată că a răzbit.

A răzbit cu multă muncă, cu eforturi, unele știute, unele neștiute, cu multe așteptări. Ca orice spectacol de teatru important ne spune ceva despre niște realități care nu sunt nici în tabloide, nici în televiziuni, dar ele sunt, se întâmplă. De-asta merită văzută. Pentru realitatea teribilă cu care ne face cunoștință. Și știu ce spun când folosesc acest cuvânt – teribilă. Sunt realități teribile de care nu vrea să audă nimeni. Cam ăsta e spectacolul. E scris de un om dăruit (n.r. – Csaba Szekely), care scrie cu vintrele, cu durere.

Un om tânăr (n.r. – dramaturgul ardelean are treizeci și cinci de ani).

Da, și asta se și vede. Cred că durerea cu care scrie se și vede.

CE ÎI ESTE MARCEL IUREȘ TEATRULUI ACT

Teatrul ACT împlinește optsprezece ani. A ajuns la majorat. Ce amintiri s-au strâns în această viață?

O parte sunt într-un album, făcut de doamna Marina Constantinescu la zece ani de Teatrul ACT. Și cred că tot pe dânsa o să o rog să fac următorul album, la douăzeci de ani.

Vor fi și nişte expoziții foto speciale în Festival – una dedicată Teatrului ACT și una chiar dumneavoastră, domnule Iureș.

Mie, ca păzitor al locului.

Asta sunteți pentru Teatrul ACT?

M-am dat mare zicând păzitor, deși mă ocup din când în când și cu chestia asta. Sunt mai mult portar. Dau drumul oamenilor în teatru, nu fac singur asta – mă ajută și domnul Dabija, mă ajută și doamna Marina Constantinescu, care nu doar că ne dă atenție, ci ne păzește și ne poartă noroc.

Ce ar fi fost ultimii optsprezece ani din viața dumneavoastră fără Teatrul ACT? V-ați gândit la asta?

M-am gândit de multe ori. Dar fără friguri. Îmi e foarte greu să mă mai distanțez și să vă spun ceva greu, patetic. E deja parte din viața mea, din viața noastră a tuturor. Și faptul că el a fost de la început un fel de dar - și ca spațiu, și ca intenție, și ca temperatură - s-a tot confirmat în timp. Și lucrul ăsta l-a făcut ireductibil. Teatrul ACT nu mai poți să îl ștergi din istoria recentă, chiar dacă îl dărâmi, chiar dacă îl negi. El nu mai poate fi șters. E o faptă și gata. Ce se crede despre asta? Cine a contribuit? Asta va judeca lumea – va judeca și mai târziu, cum judecă și acum. Pentru unii e încă un mister, pentru alții e o dorință, un țel, poate. Asta e frumos, așa e viața.

Pentru dumneavoastră ce e?

Pentru mine? Ați vrea să vă spun ce vreți să auziți – că e copilul meu, că...

Nu. Aș vrea să le spuneți cititorilor chiar ceea ce credeți. Adevărul.

Puneți ce vreți în locul acestui răspuns – e și copilul meu, e o reușită, că e mică sau mare... E o reușită. Nu scapă nici de patetic, nici de minimalizare, nici de grandilocvență. Cred că lucrul important pe care îl pot spune e că el are o măsură. Și pentru mine a însemnat o măsură. Teatrul ACT m-a trezit de multe ori – la cap, la minte, la suflet. Cum să spun? Când l-am tras eu după mine, când m-a împins el înainte... Vorbim acum despre niște entități pe care nu poţi să le pipăi, nu au substanță.

MARCEL IUREȘ, FERICIREA ȘI TENTAȚIA DE A RENUNȚA

Sunt fluide? Curg prin timp?

Da. E un loc în care oamenii s-au exprimat, dăruind, luând, e ca o apă care curge, ca un râu. Dacă te bagi în el te uzi, îți e rece, mai stropești pe unul...

Ați fost fericit în acest râu?

Da, am fost foarte fericit. Cum să nu fiu fericit? Cum să nu? Bineînțeles. Bineînțeles. Da!

Și tentația renunțării v-a vizitat?

De mii de ori am vrut să renunț. Am ostenit, am căzut, alături de ceilalți, ne-am ridicat. E ca peste tot. Cuvântul măsură cred că i se potrivește cel mai bine. Măsura vine din respectul față de teatrul românesc, care făcu două sute de ani de existență acum un an, două sute de ani în limba românească, vă dați seama? Cu mari actori, cu regizori formidabili, geniali unii...

E Festivalul o oglindă fidelă a teatrului românesc de astăzi? Îl exprimă bine?

Nu poți ști niciodată. E limpede că asta e datoria lui. El are o dimensiune extraordinară exact în măsura asta, în care ține cont și de istorie, și de niște reguli, și de niște vârfuri... Procesul de a măsura nu încetează niciodată, de fapt. Măsurăm continuu: unde suntem în raport cu ce a fost, încotro ne îndreptăm, ce mai e valabil? E teribil de greu pentru că – din nou – teatrul e ca o apă, ia forma vasului în care o pui. În același timp, când plouă rău, un pârâiaș de o palmă se face de patru metri. Așa e și teatrul. E o întâmplare permanentă. Asta e viața teatrului: întâmplarea. Dai și de oameni nebuni, și de oameni dăruiți, de martori, cum e doamna Marina Constantinescu, care și-a dedicat viața în a ne arăta pe noi în ce avem mai bun...

MARCEL IUREȘ, TINERII ȘI OGLINDA MAI MARE

Ați fi putut să nu vă mai întoarceți în România. Puteați face alegerea asta. Sunteți unul dintre puținii actori români care putea face asta.

Nu am vrut niciodată să părăsesc România. Dar, da, puteam. A fost un val. Ca oricare val de pe mare, din viață. Te poate duce oriunde, dar baza e ce vrei tu să faci, până la urmă, cum îți e ție bine, cum îți e mintea la ora când te lovește. Oricum, lucrurile se limpezesc, dacă ai o treabă poate să vină orice val, îl traversezi. E un val care i-a lovit pe mai mulți în ultimii treizeci de ani. Teatrul însuși a fost lovit de fel de fel de valuri, mai mari sau mai mici, mai dulci sau mai amare.

Sunteți aproape de tineri, le dăruiți, de exemplu la Alexandria, cu Festivalul Ideo Ideis...

Domnule, eu sunt aproape de oricine încearcă să facă totuși ceva valabil.

Cum sunt acești tineri? E altfel societatea așezată, sunt altele provocări, sunt alte uși de deschis.

La ce vă referiți?

Vă întreb așa: e mai greu să faci teatru astăzi?

Nu. Deloc. Nu e greu deloc. Ca în orice societate, ca în orice regim, lucrurile sunt amestecate. De multe ori ne uităm într-o oglindă mică. Dacă te uiți într-o oglindă mai mare, se schimbă perspectiva. Vezi altfel. De ce să zicem că e mai greu să faci teatru?

Nu mai au oamenii serviciu la care să meargă.

Dimpotrivă! E puzderie de festivaluri. Puzderie! Festivaluri sponsorizate de primării, de prefecturi, de ONG-uri, finanțate... E inflație, aproape! Nu ai de ce să spui că e greu. Acum toată lumea are dreptul să se exprime. Greu nu mai e să te exprimi, ci să știi de ce o faci și cum să o faci, și ce treabă ai până la urmă cu meseria, ce ai de zis. Dar de exprimat... oricine se poate exprima! E stipulat în drepturile...

 ... fundamentale ale omului...

Vedeți cum e: ai dreptul să te căsătorești cu oricine, ai și dreptul să nu te însori, problema e cine cu cine se însoară, cine cu cine se asociază. Nu e greu să faci teatru, ci problema e de ce îl faci și ce vrei să spui cu treaba asta. Apoi, e prea mult! Cine apucă să vadă într-un festival cinci sute de manifestări? Cine poate să vadă atât? Problema e că acum trebuie să alegi dintr-o multitudine de oferte, care îți depășesc imaginația. E ca la modelele de pantofi: dumneavoastră știți câte modele de pantofi găsești?

Dar nu asta am vrut? 

Știu și eu? Asta avem. Sunt pantofi de o zi și pantofi de o viață. Pantofi de zi, pantofi de seară, pantofi de nuntă, pantofi de botez, pantofi de congres al partidului, pantofi de mers cu ei la Organizația Națiunilor Unite.

MARCEL IUREȘ, CHELTUIREA DE TIMP ÎN FOLOSUL ALTORA ȘI INTERNETUL

Dacă vă caută cineva pe internet, cum tot caută lumea acum, primul lucru pe care îl va afla despre dumneavoastră, domnule Iureș, este că sunteți actor și filantrop.

Eu? Ați văzut așa ceva?! Eu nu umblu pe internet. Actor și filnatrop?! Dar cine a zis asta?

Există niște pagini virtuale care funcționează ca biografii unanim acceptate. Paginile Wikipedia.

Intrăm într-o zonă de anonimat? Eu, actor și filantrop? Hai, că actor mai înțeleg, dar filantrop de ce?

Chiar asta vreau să vă întreb.

Poate că nu se referă la bani, ci la forma asta de a te cheltui în folosul altora. Atunci, da, sunt și filantrop.

Nu vă deranjează că asta aflăm despre dumneavoastră, așadar.

De ce să mă deranjeze dacă nici nu știam. E prima oară când aud.

Nu petreceți timp în lumea virtuală?

Nu. Nu am de ce. Prefer să mă întâlnesc cu un om față în față, să vorbim, să vedem la ce asudăm, la ce ne încruntăm. E mai ușor așa, pentru oameni. Am înțeles că și sentimentele se lovesc acum de barajul ăsta virtual.

E o societate de consum chiar și în chestiunea iubirii.

Se consumă chiar fără se consume. Înțeleg că este o formă de ficțiune cu pixeli. Nu-mi trebuie așa ceva. E o formă de rătăcire, de autorătăcire. Bine că nu doare.

MARCEL IUREȘ ȘI MISTERUL MESERIEI DE ACTOR

Vreți să ne spuneți câte ceva despre fotografiile care vor fi expuse în FNT? 

Nu, nu vreau. Oamenii își pot imagina mai mult decât ce le pot spune eu. Îi las pe ei să își imagineze ce e dincolo de fiecare imagine.

Nu vreți deloc să ne spuneți ce trăiți acolo, pe scenă.

Cum să vă spun, domnule, așa ceva? Păi, eu știu? E un mister și pentru mine. Meseria asta e misterioasă mereu și pentru mine. Încă e.

Încă o învățați?

În fiecare clipă. Altfel, sunt mort. Actoria o înveți până mori. Așa sunt toate meseriile, cred. Întrebați un chirurg sau un profesor, un dascăl de orice nivel. E singurul fel de a trăi. Trăiești în continuu.

Jucându-l pe Moromete (n.r. – în spectacolul “Păi... despre ce vorbim noi aici, domnule?”) ce ați învățat?

N-avem timp acum să vorbim despre asta. E prea mult, e tare greu... Oamenii vor mereu mai mult, mai repede și mai bine, dar nu e nicio legătură reală, constructivă între aceste trei elemente.

MARCEL IUREȘ ȘI LIBERTATEA

Așadar, niciun bilanț la majoratul Teatrului ACT. Evitați.

Ați spus bine: evit. Nu vreau. 

E mereu despre prezent?

Aș vrea eu, dar e greu.

E mai greu acum?

Nu e vorba despre asta. Ar trebui explicat un pic. E greu fiind bine în același timp. Noi alegem în viață în funcție de dificultate și e bine ce nu e dificil, mă înțelegeți? Poate că e de o sută de ori mai bine când e dificil. E ca la dușmani: un om fără dușmani a trăit degeaba.

Aveți mulți dușmani?

N-am ochiul ăsta deschis în spate să văd care ce zice. Nu mă adresez cu dușmănie nimănui.

Dar prieteni?

Da. Și sunt extrem de fericit pentru că am. E minunat să ai prieteni! I-auzi ce banalitate am zis: am descoperit eu acum că e bine să ai prieteni...

Teatrul ACT e produsul unei prietenii?

Da. O mână de oameni care s-au strâns la un loc și au făcut lucrul ăsta. Și va fi și mai departe tot așa. Prietenia e baza omenirii, altfel cum? N-ați văzut că se termină și cu contractele? Asta a fost alternativa la prietenie – punem un contract între noi, cu clauze, cu semnături. Se va alege praful de ideea de contract!

Ne întoarcem la cuvântul dat între oameni?

E o nebunie dacă nu o facem.

Vorba să fie vorbă.

Vorba trebuie să fie faptă. Dacă rămâne doar vorbă... Ia să vă întreb și eu: cum stați cu libertatea?

Am atâta libertate câtă îmi iau. Și cred că așa e cu libertatea: ești liber dacă alegi să fii liber, cu toate sacrificiile care decurg de aici. Dar dumneavoastră, domnule Iureș, cum stați cu libertatea?

Domnule, stau bine cu libertatea.

Sunteți un om liber?

Da. Chiar pot să zic asta.

A fost aceasta cea mai importantă valoare din viața dumneavoastră?

Libertatea e in valoarea fiecărui lucru. Și totul pleacă de la jugul pe care ți-l pui singur.

MARCEL IUREȘ, CIZMARII CU PANTOFII RUPȚI ȘI O FORMĂ DE MAGIE

Mergeți de obicei la spectacolele din Festival?

Aș vrea eu să mă duc! Dar am timp? Mulți actori sunt precum cizmarii – umblă cu pantofii rupți.

Așteptați spectacole anume?

Le aștept degeaba, dacă eu joc mereu. Mereu joc, sunt plecat, sunt numai pe drumuri, pe la festivaluri, prin Vâlcea, prin Piatra Neamț, Alba-Iulia, Iași... Galantarele sunt pline. Brutăriile gem de pâine, de cozonaci și de tot felul. Nu e bine? Vă spun: e trezire generală! Sunt muzee deschise, se alocă bani pentru arheologie, pentru întreținerea patrimoniului, care e în mare suferință. Suntem bine!

Timișoara, capitală culturală europeană, în 2021.

Extraordinar! E un oraș care a fost pedepsit de regimurile ulterioare anului 1989. Ea a tot dat să se ridice, dar nu primea fonduri. Dar uite că se întâmplă. Nu aduc treizeci de ani ce aduce un singur an acum. Mai mult de treizeci de ani de la Revoluție, de fapt... E mai tare cultura decât politicul, îmi pare rău. E evident.

În 1989 cum vă gândeați că vor evolua lucrurile?

Mi s-a părut că e o șmecherie la mijloc din a doua zi. Dar nu puteam anticipa... Noi am pornit din genunchi. Aveam puține puncte de unde să privim înainte. Eram în genunchi, căutam brânză, lapte, ouă, benzină, să punem în mașină. Nu ne puteam gândi că va fi extraordinar. Nu am avut așteptări care mi-au fost înșelate. Chiar nu am avut. Știam că jumătate din viața mea s-a dus, dar am trăit toate zilele la rând și norocul a avut substanța care trebuia. Greul a fost să îți dai seama cât de mic sau mare era norocul. Pe parcurs mi-am dat seama că puterea politică, administrativă, economică nu aveau niciun plan pentru noi. Și mai greu mi-am dat seama că am de făcut ce depinde de mine, nu ce depinde de oamenii politici, de guverne, de parlamente... Teatrul ACT m-a ajutat să-mi lămuresc bine treaba asta. Asta e treaba mea, asta trebuie să fac. Și am făcut! Mai târziu mi-am dat seama cum se face să îl ții în viață pe copilul ăsta. Și uite că i-am apucat și majoratul. Eu, de fapt, nici nu mă gândesc la majorat. Mă gândesc la cum să fac să trăiască autonom, să fie prin el însuși ceva.

Ce urmează? 

Dumneavoastră spuneți-mi, că eu nu am idee. O să știm când vom vedea. Nu mă preocupă ce va fi peste douăzeci de ani.

Clădirea aceasta în care e Teatrul ACT nu are bulină roșie?

Unii spun că a avut și cineva a luat-o. Spațiul de aici e trecut încă pe lista adăposturilor ultra-sigure, unde scapi cu viață de cutremur, de bombardament... Acum, om vedea. Hai să îți mai spun ceva despre Festival: el are o doză de bucurie și de normal. Mereu invocăm aceste două vorbe, dar nu prea le mai luăm în serios. Și eu am mai adăugat măsura. Am pus-o de la mine, ca și cum ar conta că spun eu așa. Are măsură Festivalul Național de Teatru. E extraordinar, într-o lume care se vrea galactică peste noapte. Să vezi, aici, în această țară, în acest oraș, oameni bucuroși, oameni care abia așteaptă să se strângă la un loc, să vină la spectacole, să vezi că oamenii încuviințează și se îngăduie la un loc (e un cuvânt vechi românesc – a te îngădui), că își îngăduie unii altora prezența... toate astea mi se par o formă de magie.

„Când erau femeile la putere, lumea nu avea granițe. Avea vetre, e adevărat. E o propunere: trebuie să ne dăm pe mâna femeilor și o să fie bine.”

MARCEL IUREȘ, ACTOR.